Nu, nu mă cred Yoda, înţeleptul cavaler Jedi, deşi de foarte multe ori mă exprim altfel decât cei cuminţi şi foarte convinşi de adevărurile lor simple, precum „nu există decât alb şi negru, iar nuanţele au fost inventate pentru a băga zâzanie între oameni”. Satiricul polonez Stanisław Jerzy Lec scria că atunci „când spui că nu sunt sunt sfinţi, se supără şi ateiştii”[1]. Tot aşa, când le spui superficialilor că li-e lene să gândească, ţi-ai dat foc la prăvălie. Orice tărăşenie are un tâlc. Şi orice tâlc trebuie mai întâi dezghiocat, ca să aibă noimă pentru toţi. Şi ca să deschizi drum către dumerire, trebuie adeseori să scormoneşti prin debarale, să răscoleşti catrafusele uitate sau să rostuieşti după altele, iţite ca trebuincioase.
Zarva procurorilor şefi – zarvă politică
Nu a fost zarvă până prin 2009, când partea activă şi nepartizană a societăţii s-a sesizat asupra apariţiei repetate în presă a unor extrase din documentele de urmărire întocmite de SRI, Procuratura Generală sau de către DNA, documente care de foarte multe ori nu aveau legătură cu cauzele instrumentate de organele de urmărire penală sau de către instanţele judecătoreşti. Ba mai mult, în căutarea senzaţionalului extrem de util ca instrument politic, acele dezvăluiri au ignorat faptul că publicarea documentelor reprezintă o gravă încălcare a Legii Siguranţei Naţionale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în speţă ale celor supravegheaţi, cât şi ale celor care, întâmplător sau nu, au intrat în legătură cu urmăriţii. Apoi a apărut la suprafaţă reversul metodei, când anumite dosare au fost pur şi simplu mătrăşite. De exemplu, cele 42 de dosare ale Afacerii ALRO, deschise în 2007 şi închise în 2010 de DIICOT, DNA fiind singura care poate redeschide ancheta. La sfârşitul lunii octombrie 2010, procurorul general al României, Laura Codruţa Kövesi, critica modul în care s-au făcut redările de către procurori, de pe interceptările realizate în cazul ALRO, spunând că la dosar există doar o coală de hârtie (din cele 42 de dosare iniţial), în care sunt trecute ‹‹poreclele şi nişte nume››.
Din 2010 încoace, „miza pe Justiţie” a devenit laitmotivul propagandistic atât al Puterii, cât şi al Opoziţiei, explodând efectiv în 2012, când, pe rând, guvernările PDL, Boc şi apoi Ungureanu, şi-au dat obştescul sfârşit, începând guvernarea USL.
Ceea ce mi se pare extrem de interesant este fervoarea cu care Traian Băsescu, în special, şi discipolii săi clamează lupta pentru independenţa Justiţiei, în acelaşi timp ţinând cu dinţii de câteva persoane numite de dumnealui în funcţii de procurori şefi: Daniel Morar şi Laura Codruţa Kövesi. Fiindcă, în cazul în care alte numiri, legale şi legitime sunt catalogate drept „intenţie de aservire a Justiţiei”, de ce n-ar fi şi cramponarea de dumnealor tot aşa ceva? Să se rezume independenţa Justiţiei doar la aceste două persoane, plus alde Lucian Papici şi Doru Ţuluş, restul fiind reprezentat de specimene esenţialmente stricate? Se invocă de exemplu, în cazurile numirilor Monei Pivniceru, a lui Ioan Irimie şi Tiberiu Niţu, faptul că Traian Băsescu le-a respins deoarece au avut aviz negativ din partea CSM. Dar la fel au avut aviz negativ şi Daniel Morar, şi Laura Codruţa Kövesi, când au fost săltaţi în scaunele de procurori şefi (12 aug. 2005, respectiv 2 oct. 2006).
„Legea spune clar: propune ministrul Justiţiei, avizează CSM, decide preşedintele”, zice Traian Băsescu legat de numirile procurorilor şefi. Legea spune însă un pic altfel: „…sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului Justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii” (art. 54, al. 1, Legea nr. 303/2004 actualizată). Şi aici începe iarăşi circul privind semnificaţia termenului de numire în funcţie. Oricum, numirea nu e chiar decizie discreţionară, ci una bazată pe o motivare întemeiată. Cât de întemeiate or fi fost ele?
Avizul CSM, în cazul numirilor respinse anterior, au depăşit criteriile admisibile prin lege: o vechime minimă de 10 ani în funcţia de procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată; evident că se ţine cont de activitatea lor şi de inexistenţa abaterilor. Ce abateri a avut însă Ioan Irimie? A fost procuror şef în cadrul Serviciului Teritorial al DNA Cluj, revocat de Daniel Morar în octombrie 2005, procuror ÎCCJ, prim-procuror al Parchetului Tribunalului Sibiu, procuror al Parchetul Curţii de Apel Cluj şi rechemat la DNA Cluj de acelaşi Daniel Morar în 2010 – probabil de incompetent ce era?!
Şi despre ce fel de CSM vorbim, când acesta este dispus, prin Secţia de procurori, să încalce legea, prelungind peste limita legală interimatul lui Daniel Morar la şefia Parchetului General sau îndeamnând la nesocotirea legii în ceea ce priveşte criteriile de selecţie a candidaţilor la şefia parchetelor? Oricum am lua-o, recomandarea Comisiei Europene nu este încă lege, atâta timp cât ea nu a fost modificată legitim de către Parlamentul României. Şi dacă USL nu a făcut din aprilie anul trecut nici un demers în această direcţie, unde a fost iniţiativa legislativă a apărătorilor independenţei Justiţiei?
Politizarea în acest domeniu este un fapt existent şi nu un demers abia acum intenţionat. Şi cea mai bună dovadă, în afara recunoaşterii explicite, este aceea de a-i ţine morţiş în funcţii alternante pe unii (precum morişca Putin – Medvedev) şi obstacularea unor candidaţi prin manipularea criteriilor şi termenelor.
Manipularea criteriilor de către CSM apare în motivarea avizului negativ dat numirii lui Tiberiu Niţu în funcţia de procuror general: are autocontrol scăzut, rezistenţă redusă la stres şi nu a dat dovadă de iniţiativă în modernizarea managementului Ministerului Public sau în abordarea strategică a conducerii acestuia. Cine a urmărit respectiva şedinţă a CSM – transmisă în direct, online – a putut observa stilul plin de sarcasme, zeflemea la care a fost supus de către Oana Schmidt Hăineală. Cât despre performanţele lui Tiberiu Niţu, acesta şi-a început cariera de magistrat în anul 1995, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, exercitând ulterior următoarele funcţii: februarie 1999 – februarie 2002 prim-procuror adjunct în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti; februarie 2002 – februarie 2005 prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti; martie 2005 – iulie 2006 procuror în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism; august 2006 – iunie 2008, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova. Tiberiu Niţu – numit în septembrie 2011 inspector în cadrul Inspecţiei Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii pe zonele Muntenia-Oltenia-Dobrogea – a deţinut funcţia de prim-adjunct al procurorului general al României în perioada 27 iunie 2008-27 iunie 2011, anterior acestei perioade el fiind delegat pe această poziţie timp de zece luni. Concret, el a fost mâna dreaptă a procurorului general al României, Laura Codruţa Kövesi timp de aproape patru ani.
Iar despre termene, iată că „urgenţa” numirii procurorilor şefi, atât de trâmbiţată, s-a dovedit absolut falsă, odată ce avizul pentru controversata listă de propuneri a premierului Ponta a fost a trimisă la limita perioadei legale, în luna iunie.
Dar astea sunt doar opiniile mele, care, deşi sunt cât de cât bazate pe câteva fapte şi pe câteva inadvertenţe, deranjează pe cei care au nu opinii, ci convingeri absolute. Bineînţeles, eu sunt înţepenit într-un partizanat abominabil, iar ei sunt adevărate spirite libere.
[1] Stanisław Jerzy Lec, Gânduri nepieptănate, Ed. Junimea, Iaşi, 1971
POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană 
Mi-a placut articolul iar fraza de incheiere chiar m-a distrat: „Bineînţeles, eu sunt înţepenit într-un partizanat abominabil, iar ei sunt adevărate spirite libere.”
Sanatate si bafta!
Nu vreau neaoparat sa-ti contrazic rationamentul pentru ca eu pornesc de la alte premize. Eu vada radacina problemelor Romaniei in cotetul legislativ cu care ne-a procopsit Iliescu and co inca din anii 90.Daca am fi avut o constitutie teafara fara propozitii interpretabile si o legislatie asemenea evoluam altfel si discutam de pe alte pozitii. Asa lalaim cu totii incercind sa prelucram rational o legislatie irationala. Ce mi se pare cel mai trist e ca inainte de razboi am avut o scoala de drept(litere si filosofie, istorie ), care a dat minti stralucitoare. Revenind la situati anumirii procurorilor, percep o incaerare de potai pe ulita plina de praf si gropi numita Romanika. Nu am vazut vre-un jurnalist sa sesizeze ca Ponta poarta principala raspundere ca i-a expirat mandatul lui Morar inainte de a numi pe altcineva in locul lui. Singura scuza pe care o poate gasi e ambiguitatea propozitiilor legislative.Nu am facut dreptul dar imipermit sa afirm ca o lege trebuie sa fie clara si sa nu dea nastere la interpretari. In cazul ca totus exista legiuitorul e obligat sa prevada solutii pentru fiecare situatie. Nu sa raminem ca pe vremea lui Ceasca , legi si instructiuni de aplicare a legii. Asa cum nici pe prezervative nu sunt instructiuni de folosire.